de Adriana Stoicescu, judecător
Timişoara, mica mea groapă
Pamflet amar…
Noi nu mai trăim într-un oraş.
Nici măcar într-un sătuc uitat de lume.
Ne târâm vieţile într-o uriaşă groapă de gunoi, care se extinde şi distruge, precum o boală terminală agresivă, tot ce a fost cândva mica Vienă.
Timişoara s-a predat de mult, acum aşteptăm doar să îşi dea obştescul sfârşit pe altarul ipocriziei, minciunii şi mediocrităţii.
Trăim nu în miezul unui ev aprins, ci în mijlocul unui oraş care pute, la propriu.
Printre blocuri mişună drogaţii, iar poliţia locală te întreabă doar dacă sunt agresivi.
Nu au omorât pe nimeni? Bine, pa.
Timişoara nu e o ruină. E o imensă tarla, lipsind din peisaj doar caprele, singurele care ar face faţă, cu plăcere, buruienilor şi mărăcinilor.
Timişoara e demolată sistematic, în numele unui progres de unii inventat, cu oamenii aduşi în pragul disperării, minţiţi şi umiliţi, doar pentru că mai marii dregători pot şi vor să îşi bată joc de istoria unui oraş şi de cei care îl susţin prin muncă cinstită.
Cu câteva cladiri renovate şi trei festivaluri nu se face primăvară.
Coada la cultură nu e suficientă, avem nevoie de coadă la civism şi implicare.
La asumare şi onestitate. La bun simţ şi respect. La normalitate.
De unde?
În Timişoara minciuna stă cu “regele” la masă.
Mi-e milă de Oraşul meu.
Mi-e milă de timişorenii adevăraţi care tânjesc după spiritul de altădată al micii Viene, devenită azi mica groapă de gunoi a Banatului, plină de mizerie şi neîngrijită.
Un oraş abandonat.
Timişoara moare, încet dar sigur, în timp ce din megafoane se aud cântece patriotice şi ode înălţate întâiului stătător care, probabil, în fiecare dimineaţă se priveşte în oglindă şi îşi spune, cu nedisimulată admiraţie, “mândru mi-s….”
Continuarea o ştiu doar bănăţenii adevăraţi.
Odinhneşte-te în pace, Timişoara mea.
