Prostia cu sursă morală – E definită de Horia Patapievici în interpretarea pe care a făcut-o romanului Mândrie și prejudecată a lui Jane Austin: „inadecvarea minții la situație și a caracterului la solicitarea morală”. Căci, spre deosebire de „prostia care e o consecință a minții clinic proaste, caz pe care propun să‑l numim cretinism”, ceastălaltă prostie, spune Patapievici, este „un inconvenient al minții inteligente, care e târâtă în prostie de funcționarea socială a unui caracter defectuos.“, scrie Gabriel Liiceanu pe Contributors.
Câteva exemple la îndemână: dacă ai decis cândva că între mineri și manifestanții din Piața Universității „nici unii nu erau mai breji”; dacă ai decis cândva că Doina Cornea nu merita luată în seamă „pentru că vorbea pițigăiat”, în timp ce Dinescu era băiat bun și haios, chiar dacă-l lua în brațe pe Iliescu și vorbea cu el cu „bre”; dacă, ajungând la zilele noastre, între Putin și Zelenski optezi moral pentru primul, spunând că al doilea „e un clovn” care persecută minoritatea română din Ucraina; dacă încerci să mă convingi că americanii fac negustorie de arme cu ucrainienii și nimic altceva – toate acestea te vor arunca în tagma lichelelor și te vor face să te bălăcești în prostie. Prostie și incompetență – Așa cum unui prost nu-i poți cere să admită că e prost (pentru că atunci ar deveni deștept, potrivit unei vorbe a lui Lucian Boia) și, de aceea, ca să rămână prost el trebuie să creadă în permanență că e deștept, la fel, unui impostor nu-i poți cere să admită că e impostor (pentru că atunci ar trece unde-i e locul) și, de aceea, ca să rămână impostor, el trebuie să persiste în credința „competenței” lui. Lucru de care, la noi, sunt covininși, cei mai mulți dintre cei care ne conduc. Dar eu am cunoscut, jur!, miniștri analfabeți funcțional, mai spune Liiceanu.
