Dar ce l-a iritat oare pe Iohannis într-atât încât să-și piardă cumpătul și să intre în meandrele naționalismului românesc? El, pro-europeanul atât de pragmatic și sobru, trebuia să fie conștient de faptul că printr-un discurs strident anti-maghiar nu face altceva decât să deschidă robinetul pentru o revărsare a resentimentelor istorice la Budapesta și București, reizbucnite la 100 de ani de la Tratatul de la Trianon, prin care a fost consemnată împărțirea Ungariei după Primul Război Mondial și alipirea Transilvaniei de România.Sau poate știe Iohannis ceva despe evoluții care ar putea constitui un pericol real pentru unitatea României? Și dacă știe: de ce nu spune nimic? De ce alunecă – pas cu pas – în mocirla naționalist-populistă, pe care a vrut s-o sece cândva? Am fi dorit să aflăm detalii de la președinte, dar dubla noastră solicitare pentru un interviu DW a fost tratată cu un ”nu” lapidar, scrie într-un editorial redactorul șef al secției române de la Deutsche Welle, Robert Schwartz.
E limpede: un politician pro-european, pe deasupra laureat al Premiului Carol cel Mare ”pentru merite europene” în tradiția unor Monnet, Adenauer, Churchill sau Havel, nu are voie să-și piardă stăpânirea de sine. Dacă a fost un derapaj singular, Iohannis ar trebui să prezinte scuze numaidecât. În Europa crește numărul politicienilor populiști și naționaliști – ar fi o dezamăgire cruntă ca Iohannis să-și fi găsit o nouă patrie politică în acel cotlon. Și ar fi o catastrofă pentru stabilitatea atât de fragilă în regiune, mai afirmă Schwartz.